Dependenta de electroni ...

...sau dependenta noastra de curent. Am fost sa ma tund. era prima zi insorita din ultima vreme, si se parea ca se stabileste si primavara in cele din urma. Toate bune si frumoase, pana ajung la frizerie. Nici nu apuc sa intru ca mi se striga dinauntru: "pauza de curent". Adica? - stau eu si ma gandesc...dupa cateva secunde imi dau seama ca nu era curent. Totusi inauntru era o lumina puternica caci soarele batea direct prin geamurile mari. Ahaaa...asta explica si de ce nu aveam net. Nici o problema, oricum vroiam sa ies la o miscare, dar macar sa ma fi tuns. Speram sa gasesc alte frizerii deschise (era sambata), si care sa aiba curent. Spre ghinionul meu, toate frizeriile erau pe partea dreata a strazii Fabricii, cea fara curent. Ma intorc la prima frizerie-imi dau seama ca inca nu e "lumina". Ma decid sa mai astept .... incep sa dau niste telefoane, invit lumea la miscare, fac planuri, ma intalnesc cu Dan care era in trecere ... Topesc toate strategiile de a trage de timp-ma decid sa intru. La urma urmei fostul meu stilist ura din tot sufletul masina de tuns, si era un adept convins al foarfecii (avea si dreptate de altfel). Totusi nu am reusit sa conving pe nimeni ca nu este nevoie de masina de tuns pt un amarat de "scurtat" ... Ultima strategie era cea a discriminarii sexuale - mai erau 1-2 doamne la tuns si vopsit acolo, si ele nu aveau nevoie de masina de tuns ... Am renuntat totusi, nu eram atat de determinat, si oricum nu vroiam sa ma incredintez apoi pachetului de nervi proaspat creat ...

Pe drumul de intoarcere am inceput sa ma gandesc la dependenta noastra de curent electric. E un lucru la care nu ne gandim decat suntem obligati. Cred ca este singurul lucru absolut indispensabil lumii cum o stim noi, civilizatiei ... As mai putea numi o duzina, dar si acelea se bazeaza pe good ol' electric curent. Cum ar fi sa ne intoarcem din nou la lumanari? Un gand nu prea placut, mai ales ca ziua de abia ce s-a marit cat de cat pt a ajunge la cote rezonabile ... Caci cel mai grav, nu-i asa, e cand nu avem curent si este intuneric afara... Te simti neputincios. Bineinteles ca mai poti trisa pe ici pe colo, caci poate mai ai un laptop, mp3 player sau radio care folosesc baterii. Dar cum ar fi sa nu ai curent mai multe zile? Cred ca am iesi in strada. Cred ca am deveni putin mai umani, si ne-am aduce aminte de acel lucru primordial numit "COMUNICARE". Si nu, nu ma refer la acea comunicare online. In zilele noastre comunicam tot mai mult, mai usor si la distante mai mari, dar cu toate astea suntem mai singuri. Asta este o pseudo-comunicare, dar nu o mai lungesc ...

Imi aduc aminte de o pana in curent de pe vremea cd eram in camin. Era o seara ca toate celelalte, cu seriale, CS, filme, DC++, browsing ... Pana s-a luat curentul (ciudata expresie, "s-a luat curentul" ... s-a luat si s-a tot dus ). Era o liniste ciudata in tot caminul; de fapt tot campusul, cu mici exceptii cand mai urla cate unul pe alee ... Nu era ceva anormal caci in ultima vreme penele de curent erau la ordinea zilei. Toata lumea statea cuminte si astepta sa vina curentul (de acolo de unde s-a dus el pe sine anterior). Dar curentul nu mai venea. And then the magic happened: Incet incet studentii au inceput sa-si paraseasca barlogurile si sa iasa pe holuri. Au inceput tot felul de discutii pe tema comuna "al naibi' curent ca nu mai vine", apoi bancuri glume... Apoi lumea s-a dus ca faca dus, sau sa-si incalzeasca mancarea si la aragaz si nu la cuptorul cu microunde... Apoi au aparut mese si scaune pe hol, remi carti, chiar si fotbal . Pe alee baietii din V faceau glume cu fetele din IV ... Stateam si nu ma mai saturam de ce vedeam. Imi imaginam ca asa trebuia sa fi fost pe vremuri in camine si internate, inainte de cablu tv si PC. Ce ma uimea ca toti erau fericiti. se auzeau doar rasete si ocazional cate un tipat feminin de la baie, urmat de hohote de ras masculine. Aparent baia era un loc numa bun de speriat femei. Am aflat si eu asta, la primul meu barbierit pe intuneric, cand am speriat niste fete, mai mult fara sa vreau, care si-au dat seama cam tarziu ca eram si eu pe acolo. Apoi am fost in vizita. s-a lasat cu povesti la lumanare (chiar si dupa ce a venit curentul) pana la 3 dimineata... Imi doream sa se ia mai des curentul....Facusem chiar si un plan de a scoate sigurantele, caci panoul era langa camera noastra :)

Ce am inteles eu din toate astea? Ca inca nu am uitat cum sa fim oameni, dar ca s-ar putea ca urmasii nostri sa nu mai stie. Noi totusi nu ne bucuram de atata tehnologie in comunism ... Sper sa nu uitam cum e sa citesti o carte, sa asculti povesti la lumina provenita de la soba, sau sa stai la un foc de tabara fara muzica data la maxim. Sincer eu de acea prefer sa ma cocotez in varf de munte acolo unde masina nu te poate duce, unde preferi sa cari o chitara sau macar o sticla de vodca decat un casetofon ...


Smile, you're on candid camera !

Pata de sange ...

Astazi mi s-a intamplat ceva. Ceva ciudat ca vremea de afara...
Pe drumul spre casa, cufundat adanc in ganduri si planuri ceva m-a rupt subit din aceasta stare. Acel "Ceva" era un porumbel care m-a ratat la mustata, si in incercarea sa s-a izbit violent de geamul unui magazin. S-a prabusit pe pamant ca o piatra si a inceput sa se zbata. Era o miscare haotica, violenta. am incercat sa il prind sa il tin sa nu se raneasca mai tare. I-am strans aripile cu grija, si l-am luat in palme. Aveam speranta ca isi va reveni, caci nu era nici primul nici ultimul porumbel care va incerca sa treaca prin geam. Afara ningea puternic, asa cum a facut ieri si azi toata ziua, la intervale regulate. Parca totul a luat-o razna, inclusiv vremea.
Ii simteam respiratia si inima batand in mana mea. Ochii i se inchideau incet, iar gura-i era plina de sange ... Atunci mi-am dat seama cat de grav era. Sangele nu se mai oprea...Mici bobite rosii se rostogoleau peste penele-i murdare. Incet incet s-a oprit si ninsoarea si respiratia. In acest moment capul porumbelului atarna ca o carpa bleaga, iar eu incercam sa imi dau seama cum iei pulsul unui porumbel..... Din pacate nu mai aveam ce sa gasesc. M-am trezit in mijlocul trotuarului cu un porumbel in palme. Nu stiam ce sa fac, sa il las, sa il iau acasa, sa il dau cuiva ... L-am lasat pe bordura aceluiasi magazin de geamul caruia s-a izbit si am plecat cu un nod dublu Windsor in gat.... Eram din nou cufundat in ganduri, dar de o cu totul alta natura. Imi plac porumbeii, ritualul lor de imperechere, stolurile in care se aduna in pietele oraselor mari; imi place ca se sperie de toti bebelusii si copiii care incearca sa ii prinda in aceleasi piete ... Nu-mi place mizeria ce imi lasa in terasa sau pe pervaz, dar e un pret mult prea mic de platit. Ca fotograf am stat de multe ori sa ii urmaresc, si ceva ma leaga de ei. Prima mea fotografie, (si nu poza), cea care e poate cel mai aproape de inima mea, este legata de niste porumbei intr-o piata ... L-a vremea aceea am intitulat-o "Ingeri" ...
Sper ca porumbelul de azi sa ajunga in raiul porumbeilor, unde nu ninge, semintele sunt la discretie, iar copiii sunt de 9 ori mai mici ca el ... si mai ales unde nu sunt geamuri....